Spuneți-i cum vreți, tot o cheltuială nepotrivită rămâne – editorial

Bun. S-a inaugurat. Sfințit, spuneți-i cum vreți. Catedrala Națională a fost deschisă pentru vizită publicului select și pentru o privire rapidă, prostimii. De după garduri, de prin bălți și noroi, poporul a avut ocazia să intre, preț de câteva clipe într-un așezământ pe care și l-a dorit atât de mult…

După care, oamenii au plecat înapoi spre casele lor, într-o călătorie de întoarcere de câteva ore, pe aceleași drumuri cu o singură bandă pe sens, înjurați creștinește de șoferii de mașini mici care s-au văzut nevoiți să stea în spatele unor autocare, kilometri întregi.

Pentru că așa se întâmplă când începi o construcție cu acoperișul. Mai întâi punctul de interes și cândva… punctele de acces către el.

Această catedrală a intrat și a dus România în rândul lumii, spun susținătorii acesteia. Și în alte țări există catedrale. Foarte adevărat. Există, unele începute acum doua sute de ani și încă neterminate, pentru că, nu-i așa, aceste construcții par a nu avea niciun termen de finalizare, mâncând de la buget, anual, bani absolut necesari pentru terminarea construcției. Așa se explică sutele de biserici din țară aflate constant în stare de reparații, de șantier, știți, acoperișul trebuie reparat și așa mai departe. Și această catedrală va păți la fel. O clădire atât de mare va finaliza acoperișul exact când temelia va trebui renovată. Și va renova temelia exact când picturile vor trebui refăcute. Iar acestea vor fi refăcute exact cand acoperișul va trebui recondiționat. Bani, bani… bani.

Șantierul cheltuirii banului. E ușor de înțeles logica. Pur și simplu, clădirea e prea mare ca să poată fi ținută în stare perfectă, în totalitate, mereu.

Da, astfel de catedrale există în multe țări din lume. Dar acelea sunt adevărate opere de artă. Uite la Sagrada Familia. Oare se poate compara cu Catedrala Națională de la București? Catedrala Sf. Nicolae, Kremlin, versus Catedrala Mântuirii Neamului (ce pompos sună, mai ales că nu tot neamul românesc este ortodox, sau credincios…). Sfânta Sofia, la naiba, Istambul! Uitați-vă la toate acestea. Opere de artă, în adevăratul sens al cuvântului. Și toate, construite din donații, cu puțin ajutor de la stat. Chiar dacă unele au sute de ani, regele a dat bani, nu țara. Împăratul a dat banii, nu țara. Nobilii, nu țara. Cel care dorește o biserică, o și finanțează.

Da, catedrale există în lume. Dar există mastodonți din aceștia în tări care își permit asa ceva. O catedrală de acest gen este încununarea unei perioade de prosperitate economică, nu o ridici când țara e în punctul de jos. Economic vorbind, bineînțeles…

Ce înseamnă, pentru mine, Catedrala Națională? Mai întâi, nu e națională, pentru că și eu fac parte din națiune și uite, nu mă reprezintă. Pentru mine e tichia de mărgăritar, e puricele ieșit în față. E o cheltuială imensă și inutilă, mai ales în această perioadă, în care suntem pe punctul de-a deveni cea mai detestată țară din Europa. Suntem cel mai corupt stat, cu cel mai mic nivel de investiții, cu cea mai slabă rețea de infrastructură, cu cel mai slab sistem de învățământ și cu cei mai puțini bani băgați în sistemul medical.

Dar avem cea mai mare catedrală!