“Am stat 7 ore și am așteptat să ne bage cineva în seama la Spitalul de Urgență Roman. Și vorbesc de un ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL”

Am început promițător: ne-au lăsat să urcăm mașina pe rampă, la UPU, s-a făcut “triajul” cu bunica în mașină, după care am cerut un scaun cu rotile, care “nu era”, să o instalăm pe bunica, pentru că nu se putea deplasa altfel. Bun. Am așteptat câteva zeci de minute și a venit un brancardier, care a luat-o pe bunica pentru investigații. Am așteptat vești vreo 2 ore.

La ora 13, bunica iese pe o targă, împinsă de același brancardier care a preluat-o inițial, și e dusă la CT. Acolo am însoțit-o și eu. Am stat cu ea pe hol, până a intrat în cabinet, iar pe la ora 15, ieșea de acolo. A fost dusă înapoi la UPU.
La ora 16, după toate întrebările pe care i le adesam și pentru faptul că prezența mea în fața ușii de la UPU, devenise enervantă, o doamnă asistentă m-a poftit înăuntru. M-am dus.

De cum am intrat, m-a luat în primire un domn brancardier, care se afla în celălat capăt al coridorului și care, strigând și gesticulând șefește, mă poftea afară. I-am explicat că nu am intrat de capul meu, că am fost invitată, că nu îmi face plăcere că trebuie să fiu acolo și că ultima dată când am verificat nu mă teleportam pe coridoarele UPU de plictiseală. Domnul și-a păstrat atitudinea de șef și a devenit și ușor violent. Așa că m-am lăsat puțin dusă de val, în stilul meu caracteristic, și am ridicat tonul, spunându-i că am intrat pentru că bunica mea e de 5 ore la UPU, nemâncată, și are nevoie urgentă la baie și nu o ajută nimeni.

Nenea ăsta s-a ambalat foarte tare (i-am zis de prea multe ori domn pe “nemeritate-le-a”) și a adus un bazinet și un paravan, că să facă bunica treaba cea de toate zilele, cocoțată pe o targă cu încă 3 oameni în salon, plus el care începuse să o bruscheze. Bunica l-a refuzat și a zis că ne descurcăm, iar după o vreme am ajutat-o eu să se ușureze, ca o infirmieră profesionistă ce sunt 🙂. Domnul a venit, din nou foarte ofensat, pentru că ne făcusem treaba fără să avem nevoie de abilitățile lui speciale, a luat bazinetul, dar nu înainte de a-i aplica bunicii mele vreo 3 palme prietenești pe umăr, palme care au încrețit-o de durere, care au fost aplicate cu o răutate de nedescris și pentru care merita, din punctul meu de vedere, cel puțin același tratament. Am ridicat din nou vocea la el, l-am amenințat, am strigat că am drepturi, că toți avem, chiar și nemernicul de el, i-am spus că nu e calificat nici să îngrijească niște vite, l-am făcut nesimțit și aproape l-am plesnit. Nenea și-a apropiat foarte tare fața lui (cu masca pe bărbie) de fața mea, și-a scos foarte dramatic un rest de mănușă de pe mână (avea, la propriu, o mănușă ruptă pe o singură mână) și a început să mă jignească. Mi-a recunoscut și el că am drepturi, că doar sunt cetățean european și mi-a mai urat să trăiesc încă 100 de ani, în care să mănânc rahat. O fi profet…

Ne-a abandonat într-un final. Am rămas noi două, eu și bunica, și restul pacienților îndurerați, plus ceva doamne asistente care mustăceau cunoscător, ca reacție la cearta mea cu nea’ brancardierul. Ca să ne înțelegem: nenea așa vorbea cu toată lumea, nu știu dacă și altoia pe toată lumea sau era ceva mai selectiv, dar nimeni nu zicea nimic. S-a trezit subsemnata să comenteze, ce să zic… o proastă pseudo-nemuritoare cu cetățenie de Europa, care mănâncă căcat și se plimbă pe coridoarele de la UPU de plăcere. Mă înclin!

Pe la ora 18, am ieșit să cumpăr ceva de mâncare pentru mine și pentru bunica. Și mă înfiora gândul că o să îi dau să mănânce și să bea de față cu toți oamenii din salon, la fel de înfometați și de însetați ca și ea. Am luat apă pentru toată lumea, mâncare pentru bunica și pentru încă 5 persoane. Atât am putut.

Bunica a plecat de acasă, la spital și a lăsat grâul pe aragaz. Se pregătea ca sâmbătă să meargă cu colivă la biserică, să dea de pomană pentru fiul ei cel mic, pe care l-a pierdut acum 5 ani. Apa aia și puțina mâncare pe care am împărțit-o azi prin saloanele de la UPU au fost pomana ei și a fost bine primită.

Concluzia

Am stat 7 ore și am așteptat să ne bage cineva în seama. Și vorbesc de un ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL. După 7 ore bunica a fost dusă pe secția de neurologie, după multeee ore bunica a mâncat, mâncarea adusă de mine, care era așezată în salonul ei, dar prea departe de ea, iar ea nu se poate mișca fară ajutor. După prea multeeee ore am aflat concret că e vorba de un AVC, pentru că oricât am întrebat, oricât am insistat, nu mi-a zis nimeni nimic. Tot bunica, la telefon, cu juma’ de gură (la propriu), m-a lămurit. Am sunat la spital, direct pe secție și mi s-a spus că dacă ar sta să dea lămuriri pentru fiecare pacient în parte, ehehe… Credeam că asta făceau în cele 7 ore pe care le-am așteptat în UPU. Cred că am înțeles greșit.

Ce e de făcut? Cine e responsabil? Doamna dr. manager al Spitalului Municipal Roman, Andrici Maria? Un sistem? O țară? Eu?
Nu știu…

O să ziceți: “Da, da’ acolo vine tot județul, e multă lume, puțin personal. E pandemie, e greu…”
Da, așa e. Știți ce mai e acolo? E lipsă de organizare, mizerie, lipsă de materiale sanitare, lipsă de respect, lipsă de educație, durere, multă durere și mai e și speranță.

Sunt foarte empatică și pot să îmi imaginez cât de greu și de nedrept e să lucrezi într-un spital din România acum, jur că înțeleg.
Dar pe mine, pe bunica, cine ne înțelege? Unde e empatia care ne înțelege pe noi ăștia care venim la doctor ca la Dumnezeu? Unde?
Nu știu…

Suntem în 2020, am trecut aparent de criza din martie când lipsa de materiale sanitare dicta soarta tuturor, dar nu am trecut niciodată de “criza noastră”, înrădăcinată în sufletele noastre ciuntite de un sitem prea laș și prea viclean chiar și pentru cei mai nemernici dintre noi. Și nu mă refer la brancardier…

Să rămâneți sănătoși și norocoși! Căci după ziua de azi, cred că de noroc sau de ceva karma bună e cea mai mare nevoie.