Naștere la Spitalul din Roman. Andreea, „certată” pentru că i-au trebuit copii atât de tânără

Naștere la Spitalul din Roman. Andreea, „certată” pentru că i-au trebuit copii atât de tânără. Andreea și-a adus pe lume primul copil la 19 ani. Se pare că tinerețea sa a fost deranjantă pentru unele cadre medicale de la Spitalul din Roman care i-ar fi spus, într-un mod mai puțin academic, că ar trebui să-și asume durerile din moment ce „i-a trebuit bărbat” la vârsta asta.

Fără a interveni asupra textului, vă invităm să citiți povestea Andreei care a născut la Spitalul Municipal Roman

„Sunt Andreea, dintr-un sat din apropierea Romanului, undeva la 40 de km. Am 19 ani și pot spune că prima naștere, la Spitalul Municipal Roman a fost cea mai de groază amintire a mea.

La ora 8:00 am mers la spital pentru monitorizare. Aveam 42 de săptămâni de sarcină și bebelușul nu dădea niciun semn. La ora 10:00 mă bagă cineva în semă și mă duce la monitorizare. După asta mă duc înapoi în salon apoi, lăsându-mă acolo până la ora 22:00, fără măcar să se uite la mine.

Durerile au început să apară și pierdeam „apă” câte puțin. Deja schimbasem 2-3 seturi de haine. Aveam toate analizele la zi, dar când am vrut să le arăt dosarul, nici nu s-au uitat la el. Mi-au vorbit urât și m-au trimis înapoi în cameră.

Peste o oră mi s-au rupt complet membranele, iar durerile au devenit mai apăsătoare. Am fost să anunț, însă m-au întâmpinat niște înjurături grosolane și atât. Am fost trimisă din nou în salon. Am plâns până dimineata. Vineri, la ora 9:00, un doctor capabil și cu inimă bună, văzându-mă plângând m-a luat la o monitorizare. A constatat că aveam apa ruptă de 2 zile, așa cum presupuneam și dilatația era de 5 cm. Mi-a făcut perfuzii pentru declanșarea nașterii și dânsul și-a văzut și de celelalte paciente. Până seara la ora 22:00 nicio asistentă nu s-a uitat la noi. Durerile erau din ce în ce mai tari. Plângând, o colegă de lângă mine striga la asistentă.

Venind în salon, asistenta mă ia de mână, ca pe o cârpă și mă duce în sala de nașteri. Moașa a început să țipe la mine că de ce am venit că nu am nimic și că eu nu nasc acum. Simțeam că bebele meu nu mai mișcă. Aveam apa ruptă de 2 zile, iar ele țipau că nu nasc acum .

Mă duc înapoi în salon. Durerile erau groaznice. Am început să sângerez. Am pătat patul. Fetele celelalte s-au speriat și au strigat o asistentă. M-au dus iar în sala de nașteri. Acolo m-au lăsat lângă colega mea până a doua zi la ora 10:00 doar cu o perfuzie. Țipam de dureri. Simțeam cum îmi cedează corpul. La 10:15 vine o doctoriță și începe să țipe groaznic la mine că așa îmi trebuie că sunt mică și că îmi trebuie bărbat și alte jigniri pe care nu le pot reda în scris. Mă udă în scârbă cu apă pe față și pleacă fără să se uite dacă trebuie să nasc.

La 10:45 am simțit că bebele meu iese. Am încercat să mă ridic. Am țipat cât am putut de tare. Au venit într-un final și ca pe o cârpă m-au dus pe capră să nasc, fără pic de milă. Nu m-au ajutat, nu m-au învățat cum să mă urc, cum să fac. Mă jigneau. Îmi spuneau că dacă mi-a trebuit copil, așa merit. Mă apăsau grotesc pe burtă, mă țineau de mâini și de picioare și țipau la mine. Bebele într-un final a ieșit, doar că a rămas fără oxigen. Nu plângea. Asistentele l-au pus pe un pătut, la niște aparate. Atunci am leșinat. Lângă capra era o găleată mică de apă. Mi-au dat cu èa pe față.

Totul s-a blocat pentru mine atunci. La ora 13:00 m-am trezit și m-au dus înapoi în salon arătându-mi o găleată roșie unde trebuia să îmi fac nevoile. O găleată la două persoane… În alt salon poate și trei, patru persoane la o găleată. Nu știam nimic de copilul meu decât că este băiat și că este primul băiat în secție.

În ziua aceea o colegă de la altă cameră a venit la noi în salon spunând că un băiețel plânge de nu mai poate și că asistentele îi dădeau forțat de mâncare. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Inima mea de mamă știa că este copilul meu. La 15:30 l-au adus la mine. Eram cea mai fericită. Într-o fașă mică, cu pampersul plin, aproape opărit pot spune, îmi spune să îl hrănesc că plânge și nu accepta biberonul. Imediat le-am rugat să îmi arate cum să îl pun la sân. Comentând mult, vine lângă mine, îmi apucă sânul și trage de el precum de o țâță de la vacă. Simțeam că îmi zvacnește de durere. Mi-a pus copilul la sân și până a doua zi nu le-am mai văzut.

Copilul meu plângea. Mă duc la ele și îmi zic că vin. Nu au mai venit. Mă duc iar la ele cu bebele în brațe. I-au dat câteva picături de ceva. Am întrebat ce îi dă și mi-a zis că nu-i treaba mea. Au fost niște zile îngrozitoare.

A venit ziua plecării. M-au externat la ora 16:00. Afară ploua. Mi-au spus să eliberez patul. Mi-au pus copilul în brațe și bagajul și m-au dus la poartă. Acolo mă aștepta soțul meu. Nu m-au lăsat să mă schimb pretinzând că hainele mele sunt virusate etc. În halat la ora 16:00, pe ploaie, așa m-au gonit. Ieri s-au făcut 10 luni. Am un bebe sănătos, dar din pricina acelei trăiri nu imi mai doresc copii.

Sursa demamici.ro