NAȘTEREA DOMNULUI. Istoria sărbătorii și obiceiuri mai puțin cunoscute din prima zi de Crăciun

Crăciunul este una dintre cele mai importante și îndrăgite sărbători ale românilor. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie Naşterea Domnului Iisus Hristos.

Nașterea Domnului Iisus Hristos

Evenimentul s-a petrecut în urmă cu peste 2000 de ani, într-o peşteră din Betleemul Iudeii.

Pe vremea aceea, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.). Guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius.

Rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.).

Evenimentul Naşterii Mântuitorului a fost spre sfârşitul domniei lui Irod.

A fost fixat, de către Sfântul Dionisie Exiguul, în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine.

Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte, de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena.

Istoria Nașterii Domnului Iisus Hristos

În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David.

De meserie, era dulgher.

Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”.

Locul de origine al lui Iosif ar fi fost cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească.

Atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, Betleem.

Acolo nu au găsit nicăieri loc de adăpost. Veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman.

Peștera din Betleem

La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miazăzi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc. În sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie.

Mai spune de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor.

Amintește și de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret.

Toate acestea, pentru ca să arate că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci.

Primele documente

Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist.

Acesta a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia.

Se adunaseră acolo pentru a cinsti Naşterea Domnului.

Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea.

Este numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie:

Este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului Iisus Hristos.

Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului.

Nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Nașterea Domnului, sărbătoare de origine mai nouă ca Paștele

În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate. Nu se dădea așa importanță pe ziua nașterii lor.

De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale.

Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor.

De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Paștele.

Vechimea ei se poate urmări în documente până pe la sfârșitul secolului III.

Atunci a fost consemnată o tradiție, de istoricul bizantin Nichifor Calist, pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian. O mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia. Se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.

Nașterea Domnului. Cum era sărbătorită la început

Deși sărbătorită în toată lumea creștină, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit.

În Apus, în secolul al III-lea, Nașterea Domnului se sărbătorea în 25 decembrie. Sf. evanghelist Luca ne spune că Nașterea Domnului s-a întâmplat la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei).

După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma. Acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi sărbătorit de la început la 25 decembrie.

Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie.

De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie).

Nașterea Domnului: sărbătoarea din Răsărit

În Răsărit, însă, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era sărbătorită în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie.

Această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului.

Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei. Acesta spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea 30 ani.

De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost sărbătorită de la început la aceeași dată. Avea legătură cu aceea a solstițiului de iarnă.

Numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie. Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375. Apoi la Constantinopol în anul 379.

Atunci Sf. Grigorie de Nazianz a ținut prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii („Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).

În prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie, că dată a sărbătorii Nașterii, a fost introdusă și în Biserica Alexandriei. Apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime.

Nașterea Domnului, sărbătoarea din 25 decembrie. Legătura cu fenomenele naturii

La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare. Acestea  cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie). Sărbătorile erau împreunate cu orgii și petreceri deșănțate, pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască.

Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui. Cultul, de origine orientală, făcea în secolul al III-lea o serioasă concurență creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane. Sărbătoarea centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie). Era privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului. Mai era și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă.

Opinia generală a liturgiștilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului. Fusese numit de prooroci „Soarele Dreptății” și „Răsăritul cel de sus”. Bătrânul Simeon îl numise „Lumina spre descoperirea neamurilor”, iar apoi El însuși Se numise pe Sine „Lumina lumii”.

Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers. Să fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie. Iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare nereușită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.

Obiceiuri vechi de iarnă

Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor. Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor) cădeau cam în același timp.

De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi. Unele sunt păstrate până azi, dar sunt puse în legătură cu Nașterea Domnului.

• colindele, sorcova, plugușorul

La acestea, cu timpul, s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină

• Vicleiemul, Irozii, Steaua

Acestea fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.

Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar.

Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez”.

S-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.

Nașterea Domnului: influența asupra altor sărbători

Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători:

• Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul etc.

În legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament. Erau grupate înainte și după data Nașterii Domnului:

• cele două duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere, de exemplu.

Acestea datează încă din secolul IV.

Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști.

După cum data Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă, tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.

Nașterea Domnului, prăznuită cu mare solemnitate

În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuită cu mare solemnitate.

În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii

Se citeau Ceasurile mari sau împărătești. Erau numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor.

Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi.

Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii.

Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite.

Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri.

Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.

Obiceiul colindatului

Sărbătoarea Crăciunului este începutul perioadei cu cele mai frumoase obiceiuri populare din tot ciclul anului calendaristic.

În general, repertoriul folcloric al Crăciunului este asemănător pe tot cuprinsul țării. Totuși, unele obiceiuri specifice anumitor zone și regiuni, cu elemente particulare interesante, dau un colorit variat datinii.

În principal, obiceiurile gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogățit tematic și artistic și a ajuns ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică și de credință.

Cu „Steaua”, cu „Vicleimul” sau „Irozii”, cu „Moș Crăciun” sau numai constituiți în cete, pe vârste. Colindătorii vestesc ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Betleemului:

• „Astăzi s-a născut Hristos”.
• Ca și în vechime, Crăciunul este așteptat cu nerăbdare și bucurie de toată lumea. Aproape că nu există sat la noi unde să nu se colinde.

În Moldova și Bucovina se cântă numai textele de colindă. În Transilvania se cântă și alte poezii populare. Chiar și „Miorița” se colindă.

Nicolae Boboc, în cartea sa „Motivul premioritic în lumea colindelor” (1985), demonstrează faptul că imaginile baladei sunt frecvent întâlnite în colindele maramureșene.

Colindele sunt create ca expresie a credinței primite prin predică încă din epoca apostolică. Atunci, în ținuturile dunărene s-a răspândit creștinismul propovăduit după tradiție de Sfântul Apostol Andrei. De la el, prin misionarii greci și daco-romani,.

Sunt tocmai prelucrarea în spirit popular a învățăturii creștine evanghelice. Ele vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca om, ca Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui ceresc, Mântuitor, Răscumpărător. Chipul său este înfățișat în imagini multiple și variate.

Colindele au primit și teme noi, legate de aspecte ale vieții sociale și spirituale românești. În acest fel, unele colinde au un caracter liric, altele au, prin contaminare, un pronunțat accent de baladă.

O seamă de colinde sunt inspirate din teme laice. Așa se face că avem colinda ‘de cerb’, ‘de fecior’, ‘de fată’, ‘Ziurel de ziuă’ sau ‘colindul curților’, cum este ‘La poartă la Ștefan Vodă’.

De asemenea, în unele zone, colindătorii poartă măști sau recuzită asemănătoare cu obiceiurile de Anul Nou, ceea ce ne duce cu gândul la Calendele romane, care au supraviețuit la noi, nu în colindă, ci în obiceiurile și alaiurile urătorilor.

Obiceiul colindatului este mai puternic în Transilvania și Moldova. Aici, se reunesc cete de diferite vârste, care umblă, după datină, în seara Ajunului, chiar toată noaptea, și cântă pe la casele sătenilor, vestindu-L pe Hristos, asemenea primilor creștini.

„Umblatul cu Steaua”

Dorința creștinilor de a reproduce scene de la Nașterea Mântuitorului, ca venirea Magilor după steaua călăuzitoare, a dat naștere la „Umblatul cu Steaua”.

Textele de stea relatează despre drumul Magilor până la Betleem și închinarea lor cu daruri: aur, smirnă și tămâie (aurul simbolizează demnitatea împărătească, smirna – suferință, tămâia – jertfă).

Steaua, confecționată asemenea astrului divin (uneori este foarte mare), cu icoană pusă în mijloc, este purtată în față de cetași. Toți colindă într-un glas în fața gazdelor. În final le urează sănătate și prosperitate. În general, „Steaua” se detașează, în tradiție, de colinda propriu-zisă. Textele specifice sunt cunoscute cu numele de „cântece de stea” și sunt tipic religioase.

În Bucovina, de Crăciun, colindă mai mult fetele mici, flăcăii și femeile măritate. Fetele mari așteaptă acasă colinda flăcăilor. După ce cântă la fereastră, aceștia intră în casă, unde sunt cinstiți de gazdă.

„Irozii”, „Moș Crăciun”, „Neața”

Pe lângă colindatul propriu-zis, se joacă și piese inspirate de evenimentul Nașterii Domnului. De un pitoresc aparte este piesa „Irozii” sau „Vicleimul”. Reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod și conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de steaua care li s-a arătat la răsărit.

Transpusă din misterele medievale în mediul popular, piesa a circulat până în vremea noastră și păstrează, frecvent, caracterul de dramă liturgică.

„Vicliemul” sau „Irozii” este datină prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.

La fel de întâlnită este piesa „Moș Crăciun”.

Însoțește în multe părți colinda și reproduce legendara întâlnire a Maicii Domnului cu bătrânul Crăciun (personaj apărut în antichitatea creștină, după un motiv apocrif elen).

În Gârbovi, Ilfov, cu o seară înainte de Ajun, se umblă cu „Neața”, iar în ziua de Ajun, cu colinda „Bună dimineața”. Tot aici se întâlnesc colinde speciale pentru băieți și colinde pentru fete.

Tradiții şi obiceiuri de Crăciun, la români

În dimineaţa de Crăciun

• este bine să ne spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint. Așa, tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de boli şi plin de bani.

După Crăciun

• să nu mai fie lăsaţi copiii să mai zică colindatul, că „fac bube”.

La masa de Crăciun

• este de bun augur să ascultăm colinde, cântece ritualice de belșug, de rodire a ogoarelor și de armonie în relațiile interumane.

Să mâncăm pește la micul dejun pentru a fi sprinteni tot anul.

Floarea Crăciunului

Potrivit tradiției, în ziua de Crăciun este bine să ne împodobim locuința cu flori roșii (Floarea Crăciunului și Cactusul de Crăciun) și coronițe din ramuri de brad.

Inspiră membrilor familiei gânduri bune, armonie și păstrează sentimentele de dragoste în familie.

Prima persoană care ne calcă pragul trebuie să fie un bărbat brunet

Acest oaspete aduce norocul în casă și în viața noastră. Tradițiile strămoșești ne învață să evităm să primim în casa noastră un bărbat roșcat.

Așa tot anul ne vom confrunta cu necazuri cauzate de intrigi și de abuzuri de tot felul.

Cununa de vâsc, un măr și dușul de dimineață

Ca să atragi bunăstarea, norocul și sănătatea, trebuie să faci în așa fel încât să nu-ți lipsească din casă frumoasa Crăciuniță și cununa de vâsc.

Mănâncă măcar un măr în prima zi de Crăciun, ca să ai parte de sănătate tot anul viitor.

Ca să ai trupul plăcut mirositor în anul ce va să vină, fă-ți baie în prima zi de Crăciun.